Fosta profesoara din Nitchidorf preda cu incapatanare coerenta dizidentei, cu dramele ei. Preotul din Rosia propovaduieste curajul spovedaniei oneste, cu dramele lui. Destine radical opuse, Hertha Muller si Eginald Schlattner se intalnesc undeva in marea literatura. Cei doi inseamna doua atitudini publice slab frecventate de scriitorii romani. Nobelul pentru Hertha Muller ar trebui sa fie un moment de rusine pentru noi toti, nu de mandrie patriotarda.
Hertha Muller nu apartine literaturii romane, doar tema si personajele au legatura cu mizeria universului romanesc sub comunism. Noi i-am livrat, si inainte si dupa '89, motive autentice de oroare, am cutremurat-o apoi cu indiferenta noastra fata de trecutul totalitar. Literatura romana n-a reusit sa nasca nici o Muller, nici un Schlattner.
O cultura minora, scrisa de oameni cu destine aproximative, nici nu putea scrie autentic despre o mare tema - anularea individului in lumea totalitara. Ne salveaza totusi eseistica unor Virgil Ierunca si Monica Lovinescu, memorialistica fostilor detinuti politici, o mana de mari dizidenti, pretioasele recuperari de la Sighet, raportul Tismaneanu si alte cateva reparatii istorice.
Dar literatura a sarit peste dramele comunsimului sau, daca s-a intalnit cu ele, n-a produs mari capodopere. N-a reusit sa puna o mare tema - individul strivit de totalitarism - in circuitul literaturii universale, asa cum au facut-o Hertha Muller sau Eginald Schlattner.
Poate v-ati intrebat, citindu-i pe toti marii scriitori romani care astazi ii aduc elogii: Ei de ce n-au avut curajul Hertei Muller inainte de '89? De ce le lipseste colaborationistilor onestitatea unui Eginald Schlattner, fie si tardiva?
Am vazut-o intr-un interviu la TVR realizat prin 2007 si prezentat in reluare joi seara, cand i s-a decernat premiul Nobel. Hertha Muller punea in incurcatura intelectuali, scriitori si societate civila din Romania ridicand probleme fundamentale: de ce tema colaborationismului cu trecutul e atat de absenta in spatiul romanesc? De ce, in comparatie cu Germania, problema dosarelor lor la Securitate e atat de putin discutata? De ce oamenii nu sunt framantati de detaliile vietii lor sub comunism?
Lipseste, din puzderia de scriitori romani colaborationisti - turantori de profesie sau victimele terorii - un Eginald Schlattner onest, povestindu-si chiar si tarziu viata de antierou impacat cu destinul sau. Avem, poate, mari constiinte fara geniu sau genii pustii, fara constiinta literara puternica.
Nemtii Hertha Muller si Eginald Schlattner sunt turnesolul acid al societatii romanesti, oglinda dureroasa pentru multi scriitori. Hertha Muller a ales sa paraseasca Romania, traumatizata de infernul din ea, si sa-l denunte continuu. Schlattner a ramas in locurile care i-au mutilat viata si se spovedeste calm, marturisind totul, in detalii semnificative.
Noi le-am livrat materia prima, Raul, iar ei l-au povestit altora, in germana. I-am recuperat timid dupa ce opera lor a fost recunoscuta afara si s-a bucurat de succesul total. I-am tradus in tiraje confidentiale in Romania dupa ce au ajuns autori de best-seller in Germania. Astazi ne amintim din nou ca exista pentru ca, nu-i asa, intre timp au luat si un Nobel. I-am ignorat cat am putut in tara sau i-am confiscat ipocrit, intonand imnul national.
La sfarsitul interviului acordat TVR, Hertha Muller isi expune in cuvinte simple un fel de crez scriitoricesc tipic nemtesc: "Trebuie sa facem treaba. Asta este motto-ul meu: Trebuie sa facem treaba, in toate locurile unde este cazul, trebuie sa facem treaba. Si atunci se schimba multe. Si nici nu e greu". Ei, si Herta Muller si Eginald Schlattner, si-au facut-o. Noi, ceilalti, spre rusinea noastra, nu.
No comments:
Post a Comment