de Mihnea Dimitrie Calin, 23 Septembrie 2011, AcademicLink.ro
Conceptul de ”hiperrealitate” este unul ce apare din ce în ce mai des în orice structură interpretativă sociologică sau filosofică cu privire la secolul XXI.
Lyotard sau Derrida vorbesc despre postmodernism ca despre “apogeul hiperrealităţii”, iar la Jean Baudrillard cu greu întâlnim pagină de text în care termenul să nu fie invocat cel puţin o dată. Teoreticienii modernităţii socio-culturale se revendică aşadar de la termenul în cauză şi exprimă prin el esenţa unor manifestări general umane care au luat amploare odată cu descompunerea credinţelor transcendentale, a se citi prăbuşirea bisericii şi scăderea forţei de influenţă a religiilor asupra desfăşurării vieţii.
Pentru a ne apleca asupra hiperrealităţii trebuie să înţelegem mai întâi anularea obiectivismului din cadrul pretenţiilor de sens din ştiinţă şi artă, uneori până la dispariţia totală a termenului. În mod originar, omul percepea adevărul ca pe un element unic, nefalsificabil, descriind judecata cu privire la o stare de fapt.
Modernitatea nu este însă nicidecum construită deasupra logicii aristotelice, căci omul modern aduce cu sine o pretenţie de sens nouă, ce ar fi fost repudiată ca blasfemie sau nonsens de către religia, respectiv fizica clasică – conjugarea lumii pornind de la interpretarea axiologică. În alţi termeni, realitatea “obiectivă” invocată de clasici este înlocuită de o realitate profund subiectivă, descriptibilă în funcţie de structurile biologice ale omului şi de valorile acestuia. Omul nu mai “are acces la realitate”, ci aduce cu sine realitatea, o întemeiază în funcţie de propriile nevoi şi interese, deci în funcţie de propriile pretenţii de sens.
În ştiinţele umane, această trecere este esenţială şi duce la deplasarea interesului dinspre structurile lumii înspre structurile fiinţei individuale, a modului în care omul este alcătuit, evoluează şi se manifestă. În sociologie, această deplasare este sinonimă cu înlocuirea realităţii prin hiperrealitate.
Timp de secole, lumea a fost văzută ca produs divin, realizat dintr-o dată şi cu evoluţie planificată dintr-o dată. În postmodernism, ea este văzută ca o colecţie de interpretări divergente, fiecare producând grade de realitate în măsura în care au impact la nivelul interacţiunilor umane. Însă consecinţele acestei mutaţii sunt mai numeroase decât s-ar fi anticipat în mod originar. Dacă adevărul reprezintă nimic mai mult decât o pretenţie discursivă, sau un dat recuperabil la capătul unui proces de alterare a realităţii prin intervenţie umană, atunci lumea noastră mentală se alcătuieşte în moduri multiple. Hiperrealitatea este nimic altceva decât varianta de piaţă, desacralizată, multiplicabilă şi gestionabilă a variantei originale a termenului. Prin hiperrealitate, accentul se deplasează dinspre ceea ce este înspre ceea ce poate fi utilizat, dinspre adevăr înspre copiile sale, dinspre existenţă înspre transmisie şi manipulare prin transmisie. Prin intermediul mass-media, omul îşi construieşte o nouă citadelă informativă, prin intermediul căreia poate manevra “realul” după bunul plac – prin scoatere din context, prin manipulare imaginală, prin omisiune, prin exagerare a importanţei sau prin conexiuni aleatorii. Întrucât nimic nu mai posedă adevăr “în sine”, nimic nu mai posedă nici valoare “în sine”, prin urmare totul este permis, iar rezultatul este o realitate “călduţă”, construită pentru a corespunde celei mai mari nevoi umane – cea de protecţie.
Publicitatea reprezintă la rândul ei o mare parte din hiperrealitate. Scopul său, dincolo de un simplu act de eficientizare a comercializării unui produs, este reafirmarea unei valori generale în jurul căreia fiinţa umană să se alcătuiască. Până în momentul revoluţiei industriale şi a iluminismului, aceasta era atingerea Vieţii de Apoi, deci obţinerea mântuirii în urma unei vieţi virtuoase. Odată ce această pretenţie de sens a fost suspendată, omul a început să se deplaseze haotic printre ruinele vechii lumi, în căutarea unui nou sens al vieţii, a unei noi definiţii a fericirii. Dinspre publicitate, acest sens este acumularea de produse. “Mai multe produse = mai multe nevoi satisfăcute = fericire” este schema minimalistă pe care societatea de consum o propune în locul revoluţiei prin credinţă. Cât despre eficienţa sa, aceasta este incontestabilă în măsura în care mallul ajunge, chiar în ţările subdezvoltate economic, să domine peisajul urban al secolului XXI. Trăim aşadar într-o hiperrealitate cu profil comercial, în care nevoile umane sunt create prin promovare de imagini, pentru a fi ulterior satisfăcute prin promovare de produse – un circuit închis care abandonează fiinţa umană în mâinile speculanţilor, profitând de slăbiciunile sale naturale.
Alternativa la această facilă fericire de împrumut, lipsită de orice profunzime, este depresia în faţa unei lumi aflată în criză de identitate şi care şi-a pierdut idealurile ce o ţineau împreună. De aceea, postmodernismul este considerat a fi epoca fericirii uşoare şi a depresiei profunde, depinzând de lejeritatea îmbrăţişarii soluţiilor externe la propriile probleme şi de disponibilitatea realizării de compromisuri.
Ce ne va aduce viitorul? Conform lui Jean Baudrillard, o dizolvare ultimă a diferenţelor dintre indivizi în favoarea îmbrăţişării generale a unui trai comun în care reactivitatea să fie trăsătura dominantă. Conform lui Nietzsche, o lume în care oamenii, lipsiţi de identitate, se vor considera inventatorii fericirii. Conform lui Warren Buffet, un triumf al economicului împotriva economicului, şi al societăţii de consum împotriva societăţii de consum, rezultând într-o implozie cu consecinţe inimaginabile. Oricare ar fi cazul, hiperrealitatea rămâne unul dintre pilonii lumii moderne, prin urmare se cuvine a nu uita că “adevărul” care ne este prezentat în cadrul unor situaţii reprezintă un produs uman şi nimic mai mult, având la limită aceeaşi valoare ca un bax de Coca-Cola sau poate o excursie la Disneyland.
No comments:
Post a Comment